Sindromul dintilor fracturati

Sindromul dintilor fracturati = dureri neasociate cu patologie dentara

Simptomatologie dureroasa la presiune.

Clasificarea fracturilor

1.      Fisurile reprezinta denivelarile vizibile ale dintilor. Frecvent la nivelul dintilor frontali se formeaza datorita diferentei coeficientului termic dintre smalt si dentina la pacientii care consuma alimente reci imediat dupa alimente fierbinti, smaltul fiind mai casant se fractureaza

2.      Fractura coronara oblica supragingivala

Clasificarea fracturilor
Fracturi radiculare oblice greu de diagnosticat, mobilitate anormala, Rx

Intervenţia minim invazivă

„Intervenţie stomatologică minimă” sau „stomatologie minim invazivă” sau „stomatologie conservatoare” se bazeaza pe urmatoarele principii:

a)      remineralizarea cariilor incipiente;

b)      reducerea tuturor factorilor etiologici cariogeni pentru a elimina riscul unor demineralizări sau cavitaţii ulterioare;

c)      intervenţii chirurgicale minime pentru leziunile carioase cavitare;

d)      controlul bolii (monitorizare).

Discromiile dentare

Definiţie

Discromiile dentare reprezintă o entitate clinică bine definită, cu frecvenţă crescută, produsă de o multitudine de factori atât locali, cât şi sistemici, având ca rezultat efecte estetice neplăcute asupra dinţilor şi surâsului.

Etiologia discromiilor dentare extrinseci

1.      Factorii predispozanţi:

-                            defecte ale smalţului, fisurile şi defectele microscopice de pe suprafaţa smalţului sunt susceptibile la acumularea coloraţiilor produse de alimente, băuturi, nicotină şi alţi agenţi locali

-                            disfuncţia salivară, saliva joacă un rol important în îndepărtarea detritusului alimentar şi a plăcii bacteriene de la nivelul suprafeţelor externe şi interproximale ale dinţilor, o reducere a fluxului salivar contribuie la apariţia discoloraţiilor extrinseci.

2.      Factori favorizanţi

-              Placă bacteriană, tartru şi particule alimentare Þ  coloraţii brune sau negre.

-              Depunerea de tanin (ceai, cafea) Þ coloraţii brune (V,O)

-              Nicotina Þ brun închis sau negru (1/2, 1/3 colet)

Compuşii metalici prin interacţiunea dintre metale şi placa bacteriană.

Aspecte clinice şi terapeutice ale leziunilor necavitar

Clasificarea defectelor dentare

·        Defecte ereditare

·        Leziuni necarioase - altele

·        Eroziunea dentară

·        Abraziunea dentară

·        Atriţia dentară

·        Abfracţia dentară

·        Discromii dentare

·        Fractura dentară

Eroziunea dentară

Eroziunea este definită ca fiind o pierdere de substanţă dură dentară cauzată de un proces chimic şi nu de bacterii, diferenţiindu-se astfel de cariile dentare.

În ceea ce priveşte frecvenţa eroziunii dentare studii efectuate în Europa de către Gandara şi Truelove (1999) au arătat că aceasta variază între 5-50%, în funcţie de populaţie şi de grupa de vîrstă. Autorii au găsit de asemenea studii efectute în USA pe un lot de pacienţi cu vârsta cuprinsă între 14-80 ani care au arătat o frecvenţă de 25% a leziunilor erozive.

Albirea dentara

Clasificare:

În cabinet

® vitală

® devitală    albirea în cabinet “power bleach”; albirea în ambulatoriu “walking bleach”.

La domiciliu

Materialele folosite

·       geluri ce conţin ca substanţă activă peroxidul de carbamidă sau peroxidul de hidrogen în diferite concentraţii, în asociere cu glicerină şi substanţe aromatizante, care pot să acţioneze singure sau să fie activate de lampa de fotopolimerizare sau de laser pe bază de argon sau dioxid de carbon.

Peroxidul de hidrogen H2O2

Peroxidul de hidrogen H2O2 reprezintă substanţa de bază a procesului de oxidare din tehnicile de albire.

În procesul de albire peroxidul atacă legăturile duble nesaturate din substanţele colorante (cromofore), care îşi pierd capacitatea de a pigmenta şi dintele îşi recapătă culoarea.

Adeziunea dentara

Adeziunea dentara

In odontoterapia restauratoare adeziunea se refera la posibilitatea materialului utilizat pentru restaurarea coronara de a se uni cu tesuturile dure dentare ale preparatiei si acest lucru are drept consecinte clinice:

Realizarea unor preparatii dentare cat mai conservatoare, datorita cresterii retentiei fizice a materialului de restauratie la peretii preparatiei;

Se reduc microinfiltratiile marginale la interfata preparatie/restauratie, deci, se diminueaza posibilitatea de aparitie a sensibilitatii dureroase postoperatorii precum si a cariei secundare;

Creste rezistenta complexului dinte/restauratie si se diminueaza riscul unor fracturi ulterioare ale peretilor preparatiei sau ale cuspizilor subminati.