Discromiile dentare

Definiţie

Discromiile dentare reprezintă o entitate clinică bine definită, cu frecvenţă crescută, produsă de o multitudine de factori atât locali, cât şi sistemici, având ca rezultat efecte estetice neplăcute asupra dinţilor şi surâsului.

Etiologia discromiilor dentare extrinseci

1.      Factorii predispozanţi:

-                            defecte ale smalţului, fisurile şi defectele microscopice de pe suprafaţa smalţului sunt susceptibile la acumularea coloraţiilor produse de alimente, băuturi, nicotină şi alţi agenţi locali

-                            disfuncţia salivară, saliva joacă un rol important în îndepărtarea detritusului alimentar şi a plăcii bacteriene de la nivelul suprafeţelor externe şi interproximale ale dinţilor, o reducere a fluxului salivar contribuie la apariţia discoloraţiilor extrinseci.

2.      Factori favorizanţi

-              Placă bacteriană, tartru şi particule alimentare Þ  coloraţii brune sau negre.

-              Depunerea de tanin (ceai, cafea) Þ coloraţii brune (V,O)

-              Nicotina Þ brun închis sau negru (1/2, 1/3 colet)

Compuşii metalici prin interacţiunea dintre metale şi placa bacteriană.

Etiologia discoloraţiilor  intrinseci

3.      Traumatismele dinţilor temporari si permanenti, (hemoragie intrapulpară şi sulfura de fier depusă de- a lungul canaliculelor dentinare produce o coloraţie neagră-albăstrie

4.      Infecţiile gravidei (rubeola gravidei sau sarcina toxică) pot produce  discoloraţii dentare, care se manifestă ca o bandă opacă de smalţ hipoplazic la nivelul dinţilor temporari.

5.       Infecţiile sistemice postnatale (infecţiile streptococice, rujeolă, varicelă,scarlatină) pot fi cauze ale hipoplaziei smalţului. Formarea coroanei dinţilor permanenţi are loc în copilărie,  înainte de vârsta de 8 ani.

6.      Medicaţia tetracicline Ea difuzează prin dentină la suprafaţa smalţului, legând ionii de calciu şi incorporându-i în hidroxiapatită sub forma unui complex de kelare calciu-tetraciclină- oxifosfat care după erupţia dinţilor, sub influenţa luminii (radiaţiilor UV) se oxideză, îşi pierde fluorescenţa prin pierderea fosforului şi se formează un pigment roşu. Ea interesează în acelaşi timp ambele arcade, primele zone afectate fiind feţele vestibulare ale incisivilor. Astăzi se acceptă 3 forme de discromii: Forma moderată, la care coloraţia este de nuanţe de la galben închis până la brun şi cenuşiu, fără localizare şi delimitare precisă în suprafaţăDiscromie produsa de minociclina

7.      Intoxicaţia cu F. Forma minoră, în care smalţul apare pătat, cu  zone albicioase, cretoase;Forma medie, în care apar pete cafeniu-gălbui;Forma severă cu apariţia unor modificări în structura smalţului care apare opac, cafeniu, friabil şi se desprinde parcelar de pe dentină.

8.      Deficienţele nutriţionale şi alte tulburări În ceea ce priveşte deficienţele de nutriţie, avitaminozele C şi D produc coloraţii anormale ale dinţilor datorită tulburărilor vasculare consecutive. Anemia hemolitică a nou născutului, incompatibilitatea de Rh între mamă şi făt pot determina o discromie dentară, dinţii apărând de culoare albastră, maro sau verde. Apar datorită unor episoade traumatice apărute la vârste timpurii, cu ruperea vaselor sanguine şi extravazarea eritrocitelor în interiorul canaliculelor dentinare. Ca urmare, se impregnează dentina intercanalară mai puţin mineralizată, care are capacitate mare de absorbţie. Discoloraţia afectează unul sau mai mulţi dinţi frontali, dinţii sunt de regulă vitali, de nuanţă roz.

9.      Tulburări genetice şi boli ereditare. Afectarea genetică a formării smalţului şi dentinei include amelogeneza imperfectă (AI), dentinogeneza imperfectă (DI) şi displazia dentinară (DD), care  predispun la apariţia coloraţiilor intrinseci.

Examenul clinic al pacientului cu discoloraţii dentare

Motivul prezentării poate fi:

-    tulburarea fizionomiei;

-    durerea apare atunci când discoloraţia este asociată cu restaurări dentare profunde, carii, defecte ale smalţului şi dentinei sau traumatisme dentare care se însoţesc de necroză pulpară.

Istoric: anamneza

-         medicaţia utilizată (în timpul sarcinii, în copilărie);

-         istoricul expunerii la agenţi chimici, traumatisme şi infecţii;

-         expunerea la fluor;

-         istoricul tratamentelor dentare;

-         obiceiuri alimentare;

-         igiena orală zilnică.

-         Condiţii de viaţă: fumatul

AHC: unele boli genetice se asociază cu discoloraţiile dentare.

Aspect clinic

Din punct de vedere clinic modificările culorii smalţului pot fi brun, negru, gri, verde, oranj şi galben, cu prezenţa uneori a unui luciu metalic şi afectează ambele dentiţii.

Distribuţia este:

·    generalizată la toţi dinţii (discoloraţii intrinseci)

·    localizată la anumiţi dinţi sau suprafeţe (discoloraţii extrinseci).

Etiologia discromiilor dentare

Cauzele extrinseci

            · coloraţia brună:

                        – fumat

                        – placă dentară

                        – ceai, cafea, vin şi alte băuturi

                        – soluţie cu clorhexidină

            · coloraţia neagră:

                        – fumat

                        – placă dentară

                        – ceai, cafea, vin şi alte băuturi

                        – bacteriile cromogene

                        – metale (Fe, Mn, Ag)

            · coloraţia verde:

                        – ceai

                        – bacteriile cromogene

                        – metale (Cu, Ni)

            · coloraţia orange:

                        – bacteriile cromogene

                        – metale (Cr)

Cauzele intrinseci – coloraţii localizate

·        coloraţia albă:

                        – carii incipiente

                        – traumatisme uşoare în timpul formării smalţului   

                 (dinteTurner)

            · coloraţia galbenă:

                        – traumatisme moderate în timpul formării smalţului

                        – restaurări cu compozite, CIS, răşini acrilice

            · coloraţia brună:

                        – traumatisme severe în timpul formării smalţului

                        – restaurări cu compozite, CIS, răşini acrilice

                        – carii

                        – traumatisme pulpare însoţite de hemoragii

            · coloraţia albastră, gri sau neagră:       

                        – restaurări cu amalgam

                        – restaurări cu compozite, CIS, răşini acrilice

                        – traumatisme pulpare însoţite de hemoragii

Cauzele intrinseci – coloraţii generalizate

            · coloraţia albă:

                        – forma uşoară de fluoroză

                        – amelogeneza imperfectă

            · coloraţia galbenă:

                        – forma moderată de fluoroză

                        – amelogeneza imperfectă

                        – dentinogeneza imperfectă

                        – displazia dentinară

                        – boli hemolitice

            · coloraţia brună:

                        – porfiria

                        – terapia cu tetraciclină (expunere pe termen lung)

            · coloraţia albastră, gri sau neagră:

                        – terapia cu tetraciclină (expunere pe termen lung)

                        – tratamentul cu minociclină

            · coloraţia verde:

                        – boli cauzatoare de hiperbilirubinemie (boala hemolitică nou-născutului)

Placa bacteriana

Discoloraţie dentară. Clorhexidină 0,12%

Discromie intrinsecă produsă de tulburări de eritropoieză: porfiria

·        Discoloraţie dentară. Fumat

·        Discoloratie extrinseca produsa de consum de marihuana

·        Discoloraţie dentară
Fluoroză.

·        Discoloraţie dentară
Fluoroză. Forma severă

·        Hipoplazia smalţului.
Dinte Turner

·        Discoloraţie dentară intrinsecă prin traumatism

·        Carii radiculare şi restaurări cu amalgam de argint

·        Tratamentul discromiilor dentare

Ø      Tratamentul general – în funcţie de etiologia discoloraţiilor.

Ø      Tratamentul local:

v     profilaxia dentară şi modificarea dietei;

v     periajul dentar;

v     periajul profesional;

v     microabrazia smalţului;

v     albirea dinţilor;

v     restaurările dentare, fatetari;

v     extracţiile dentare cu aplicarea ulterioară de punţi sau implante osteointegrate supraprotezate.

Microabrazia smalţului

Această tehnică implică utilizarea unui amestec sub formă de pastă de HCl în concentraţie redusă şi particule de silicon carbid solubile în apă. PREMA  Suprafaţa rezultată este netedă, cu aspect sticlos.

Metoda este indicată pentru:

v     îndepărtarea discoloraţiilor intrinseci superficiale,

v     îndepartarea discoloraţiilor prin administrarea de fluor

v     Decalcificări secundare bracket-urilor ortodontice.

v     Metoda poate fi folosită în asociere cu tehnica de albire a dinţilor.

Tehnica de tratament presupune:

-         izolarea perfectă cu digă şi protecţia pacientului şi medicului cu ochelari de protecţie, deoarece HCl este un produs caustic foarte agresiv. Din acelaşi motiv în jurul dintelui supus microabraziunii se aplică bicarbonat de sodiu,care neutralizează aciditatea preparatului, pentru a evita arsurile gingivale.

-         Pe dintele periat profesional, spălat şi uscat se aplică gelul cu HCl pe suprafaţa vestibulară a dintelui cu discromie, într-un strat de 1 mm şi cu ajutorul unei cupe de cauciuc destinată acestui scop, montată la o piesă de mână, la viteză mică se efectuează mişcări circulare timp de 60 sec. Apoi  se spală faţa vestibulară a dintelui cu jet de apă cu aspiraţie.

-         Se examinează culoarea dintelui, dacă aceasta nu e corespunzătoare, operaţiunea se poate repeta de maximum 10 ori, ceea ce duce la îndepărtarea unui strat mai mic de 0,1 mm de smalţ, iar petele superficiale dispar.

-         Smalţul astfel tratat, după spălare şi lustruire, va beneficia de o metodă locală de fluorizare.