Notiuni de anatomie si fiziologie a glandelor salivare

PATOLOGIA GLANDELOR SALIVARE ŞI ELEMENTE DE

PATOLOGIE CERVICALĂ

6.1. NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A GLANDELOR SALIVARE

Glandele salivare, glande anexe ale cavităţii bucale, sunt grupate în glande salivare principale (parotide, submandibulare şi sublinguale) şi glande salivare mici sau accesorii.

Unitatea histologică elementară este acinul salivar, constituit din celule epiteliale secretoare care se deschid intr-un lumen. La glandele salivare mari saliva secretată este eliminată succesiv prin canalele intercalare, intralobulare, interlobulare şi canalul principal de excreţie.

Parotidele secretă o salivă seroasă, submandibularele şi sublingualele o salivă sero-mucoasă.

Cantitatea salivei secretate de toate glandele salivare în decurs de 24 de ore este de 1000-1500 ml.

Funcţiile glandelor salivare: digestia, apărarea orofaringiană împotriva agresiunilor chimice şi fizice, apărare microbiană, în metabolismul smalţului, ca emonctoriu a unor produse introduse în organism (plumb, mercur, alcool) sau al unor metaboliţi ( acid uric, uree, glucoză), funcţie endocrină.

6.2. METODELE DE INVESTIGARE A GLANDELOR SALIVARE

q       Examenul clinic: forma, consistenta, volumul, durerile spontane sau provocate de alimentaţie, modificările secreţiei salivare, disfagia, trismusul, tulburările de motilitate a musculaturii mimicii;

q       Examenul radiologic: sialografia, tomodensitometria, ecografia;

q       Scintigrafia cu tehneţiu-99;

q       Examenul microbiologic;

q       Citodiagnosticul salivar şi citodiagnosticul prin puncţie;

q       Forajul bioptic;

q       Biopsia.

6.3. TULBURĂRILE SECREŢIEI SALIVARE

Hiposialiile pot fi:

q       tranzitorii în stări emoţionale, febră, diabet insipid

q       persistente, medicamentoase (neuropsihotrope: Plegomazin, Levomepromazină)

q       după iradierea zonei cervico-faciale

q       sindroame sialozice.

Sialoreea sau ptialismul apare din cauze buco-faringiene, esofagiene, gastrice, intestinale, hepatice. Mai apare în nevralgii faciale, tumori cerebrale, tratamente cu doze mari de cortizon, pilocarpină şi în cursul sarcinii.

6.4. INFLAMAŢIILE GLANDELOR SALIVARE

Etiopatogenie. Agenţii etiologici care pot infecta glandele salivare sunt germeni existenţi în cavitatea bucală: streptococ, stafilococ, pneumococ. Mai sunt incriminaţi şi virusul urlian, herpetic, coxackie.

Infectarea glandei se poate face pe cale canaliculară (cea mai frecventă), limfatică, hematogenă şi directă. Pentru producerea infecţiei trebuie să existe următoarele condiţii: diminuarea fluxului salivar, scăderea rezistenţei generale a organismului, exacerbarea virulenţei florei microbiene saprofite a cavităţii bucale, staza salivară din megastenon, megawharton.

6.4.1. PAROTIDITA ACUTĂ SUPURATĂ.

De obicei unilaterală. Are următoarele forme:

1. Forma catarală. În stadiul de debut bolnavul are senzaţia de uscăciune a cavităţii bucale, apoi apare tumefacţia şi durerea. Tumefacţia interesează regiunea retromandibulară şi maseterină, cu maximum de bombare sub lobul urechii, care este împins înainte şi în sus. Aspectul tegumentelor este nemodificat. Palparea evidenţiază împăstare profundă, uşor dureroasă, iar prin orificiul canalului Stenon, edemaţiat şi congestionat, se elimină puţină salivă, opalescentă.

2. Forma supurată. Starea generală se alterează, durerile devin vii, pulsatile, iradiază în regiunile vecine. Tumefacţia creşte, devine edematoasă, difuză. Tegumentele sunt congestionate, uneori apare trismus. Orificiul canalului Stenon este congestionat, tumefiat, întredeschis şi la presiunea exercitată pe glandă se scurge puroi net în cantitate mare. Uneori poate apare o pareză facială reversibilă. La cazurile netratate, colecţia difuzează subcutanat şi se deschide spontan, formându-se fistule.

3. Forma gangrenoasă este rară. Prin necroza facialului poate apare paralizia facială definitivă.

Examenul bacteriologic al puroiului şi antibiograma sunt indispensabile pentru un tratament etiologic eficient.

Tratament. Stimularea secreţiei salivare cu sialogoge.

- antibioterapie: penicilină, eritromicină

- tratament local cu enzime proteolitice şi antibiotice

- în caz de abces trebuie făcută o incizie prudentă cu respectarea nervului facial.

6.4.2. PAROTIDITA EPIDEMICĂ

Agentul patogen este un paramyxovirus care dezvoltă epidemii locale în creşe şi şcoli. Perioada de incubaţie este de 10-20 zile, iar imunitatea se câştigă de obicei pentru toată viaţa. Principalele simptome sunt tumefacţia parotidiană, tumefacţia şi roşeaţa canalului Stenon cu o secreţie salivară nepurulentă. Pavilionul auricular este împins în afară. La 30 % din cazuri febra lipseşte, iar la 75 % afectarea este bilaterală.

Virusul urlian este neurotrop şi poate determina o leziune ireversibilă a perechii a opta de nervi cranieni, producând surditate uni sau bilaterală. Pot apare afectări pancreatice, testiculare, ovariene sau ale sistemului nervos central.

Evidenţierea directă a virusului este posibilă în faza iniţială a bolii din salivă, LCR., urină. Un titru al antigenilor mărit de patru ori este o dovadă de infecţie urliană. De multe ori surditatea unilaterală nu este remarcată la timp şi de aceea este necesar controlul audiometric.

Tratamentul. Sunt recomandate imunoglobulinele antiurliene. Simptomatic se administrează analgezice, antipiretice, antiinflamatoare. Dieta este hidrică.

6.4.3. PAROTIDITA CRONICĂ NESPECIFICĂ

Este o afecţiune care poate evolua cronic de la început sau poate urma unui proces inflamator acut. Are caracter recidivant. Glanda este mărită în volum, ostiumul congestionat, întredeschis, prin care se scurge o salivă tulbure, cu dopuri de fibrină şi puroi. Tegumentul este normal sau moderat infiltrat.

Subiectiv bolnavii se plâng de uscăciunea cavităţii bucale şi jenă dureroasă în regiunea parotidiană.

Diagnosticul se bazează pe anamneză şi evoluţia clinică. Sialografia arată aspectul de "arbore înfrunzit" cu dilataţii ale canalelor.

Tratament:

- igienă bucală riguroasă

- stimularea secreţiei salivare cu alimente mai uscate, dure sau folosirea gumei de mestecat

- curativ, administrarea de antibiotice în instilaţii endocanaliculare şi a tripsinei cu hidrocortizon.

6.4.4. PAROTIDITELE CRONICE SPECIFICE

Tuberculoza parotidiană primitivă sau secundară unei tuberculoze pulmonare cu leziuni difuze sau localizate nodulare cu evoluţie spre cazeificare. Prin canalul Stenon se scurge salivă purulentă cazeoasă, în care se găsesc bacili Koch.

Sifilisul glandei parotide în perioada secundară evoluează în puseuri subacute şi cedează rapid la tratament. În perioada terţiară are evoluţie cronică sub formă difuză, localizată şi pseudoneoplazică.

Actinomicoza parotidiană. Forma primitivă se manifestă prin tumefierea limitată şi dureroasă a glandei. Exprimarea glandei pune în evidenţă eliminarea puroiului cu grăunţe galbene. În forma secundară , sunt infiltrate şi planurile superficiale, glanda este mai mare, dură, cu caractere pseudoneoplazice.

Tratamentul parotiditelor cronice specifice se adresează agentului etiologic. În formele cu focare purulente se face deschiderea chirurgicală şi drenaj. În formele perfect limitate se recurge la parotidectomie cu conservarea nervului facial.

6.5. LITIAZA SALIVARĂ

Cel mai frecvent sunt afectate glandele submaxilare. Afectează adulţii între 30 şi 50 de ani mai frecvent de sex masculin. Este considerată ca litiază de organ, fără anomalii ale mecanismelor hormonale. Calculii salivari sunt formaţi din carbonat şi fosfat de calciu.

Calculul poate fi în glandă (mai rar), însă localizarea lui cu predilecţie este în canalul Wharton. Debutul litiazei este acut, prin colica salivară, care apare mai des în timpul mesei, cu dureri la nivelul planşeului bucal sau la nivelul glandei. Al doilea semn este tumefacţia glandei şi criza se termină printr-un val de salivă care se elimină prin orificiul canalului. Reapariţia crizei în timpul meselor ne precizează diagnosticul. Palparea regiunii submaxilare ne dă senzaţia unei tumefacţii rotunde, dură, sensibilă. Orificiul Wharton este roşu, tumefiat, iar la palparea bidigitală simţim calculul.

Tratamentul este extirparea calculului prin disecarea canalului excretor pe o sondă. Formarea repetată de calculi determină o afectare parenchimatoasă a glandei care necesită exereza acesteia.

Patologia glandei sublinguale este determinată de chisturile sublinguale care apar ca tumefacţii rotunde, albăstrui, sublinguale. Se execută deschiderea chistului.

6.6. SIALOZELE

Se caracterizează prin alterarea parenchimului glandular, cu mărirea volumului sau, mai rar, atrofia tuturor glandelor salivare însoţită de tulburări de secreţie salivară şi fenomene clinice care diferenţiază diferite boli sau sindroame.

6.6.1. SINDROMUL SJÖGREN (sau sialadenita mioepitelială)

Se caracterizează printr-o triplă simptomatologie: salivară, oculară şi articulară. .

Boala apare mai frecvent la femei, după vârsta de 40-45 de ani.

Între această afecţiune şi bolile reumatismale există o relaţie evidentă. Reacţia patologică autoimună determină o atrofie a parenchimului glandular, o infiltraţie limfocitară interstiţială şi o proliferare mioepitelială.

Simptomatologia este dominată de xerostomie cu uscăciunea mucoasei căilor aeriene superioare. Întotdeauna există o tumefiere parotidiană bilaterală, cu atrofie glandulară în cazurile avansate. La aceste simptome se poate asocia: cheratoconjunctivita uscată, artropatia cronică recidivantă, purpură reumatoidă, periartrită nodoasă, sclerodermie.

Pentru clarificarea diagnosticului este necesar consultul unui internist şi o serie de alte examinări care pot evidenţia o disproteinemie, creşterea VSH-ului, examene imunologice. Sialografia arată o imagine de "arbore mort".

Tratamentul este simptomatic. Pentru uscăciunea conjunctivelor se administrează lacrimi artificiale. Se foloseşte şi saliva artificială. Secreţia salivară este stimulată cu clorhidrat de pilocarpină. S-au obţinut rezultate cu vitaminoterapie masivă, corticoterapie, iar în cazurile grave cu imunosupresoare.

6.6.2. BOALA MIKULICZ

Se manifestă prin hipertrofia simetrică a glandelor salivare şi lacrimale însoţită de scăderea, până la dispariţie, a secreţiei acestor glande, cu o stare de uscăciune a cavităţii bucale şi a conjunctivelor.

Boala Mikulicz trebuie diferenţiată de sindromul Mikulicz, care se caracterizează prin asocierea la hipertrofia glandelor salivare şi lacrimale a unei adenopatii cervicale. Evoluţia acestuia este rapidă şi malignă.

Tratamentul bolii Mikulicz constă din prednison în doze moderate, administrat perioade lungi de timp.

6.6.3. SARCOIDOZA

Este o afecţiune a sistemului reticuloendotelial caracterizat prin: leziuni cutanate nodulare, leziuni ale mucoasei vălului, amigdalelor şi faringelui, leziuni osoase, ganglionare, pulmonare.

Tumefierea glandelor parotide şi mai rar submaxilare reprezintă un semn esenţial al bolii. Tumefierea este bilaterală, nedureroasă. Secreţia salivară este scăzută. Tratamentul se face cu corticoizi.

6.7. TUMORILE GLANDELOR SALIVARE

6.7.1. TUMORILE BENIGNE

Ca repartiţie 80% din tumori sunt localizate la parotidă, 10% la glandele submaxilare şi 10 % în celelalte glande salivare.

Adenomul pleomorf. Este cunoscut şi sub numele de tumoră mixtă, datorită structurii sale epiteliale şi mezenchimale. Mai este numit şi epiteliom cu stromă remaniată.

Apare la început sub forma unor noduli mici, bine delimitaţi, mai rar multipli, de consistenţă elastică, mobili şi este mai frecvent la femei. Părţile moi, planul profund şi restul glandei sunt de aspect normal. La parotidă sediul obişnuit este sub lobul urechii sau în prelungirea maseterină a glandei. Adenomul pleomorf creşte încet, timp de mai mulţi ani, deformând treptat regiunea respectivă fără alte simptome şi de aceea bolnavii vin târziu la medic.

Sialografia arată imagine de "minge ţinută în mână". Scintigrafia cu tehneţiu 99 arată o zonă mută.

Evoluează lent. Potenţialul degenerativ este destul de crescut. Recidivele apar la cazurile la care s-a încercat doar enucleerea tumorii. Transformarea malignă, carcinomatoasă se manifestă cu următoarele semne:

q       accelerarea bruscă a creşterii tumorii;

q       neregularitatea suprafeţei şi a consistenţei tumorii care infiltrează ţesuturile din jur, devenind aderentă;

q       paralizia facială;

q       durere spontană;

q       adenopatie regională şi alterarea stării generale.

Tratamentul adenomului pleomorf este numai chirurgical şi constă într-o parotidectomie cu păstrarea nervului facial sau o submaxilectomie. Biopsia este contraindicată. Se practică examenul histologic extemporaneu.

Chist-adenolimfomul (tumoarea Warthin). Este localizat în glanda parotidă la nivelul polului inferior. Este mai frecvent la bărbaţi după 40 de ani.

Simptomele sunt asemănătoare cu cele ale adenomului pleomorf. Provine din insule de ţesut salivar ce rămân înglobate în stroma limfoidă din perioada embriogenezei. Tratamentul este chirurgical şi constă din parotidectomie subtotală cu conservarea nervului facial. Nu recidivează.

6.7.2. TUMORILE MALIGNE

Reprezintă un sfert dintre tumorile glandelor salivare. Principalele semne de malignitate sunt: creşterea rapidă sau în pusee, durerea, infiltrare dură (uneori ulceraţie cutanată sau mucoasă), aderenţa de planurile profunde, metastaze ganglionare, paralizia facială în cazul tumorilor parotidiene.

Carcinoamele glandelor salivare pot fi primitive sau secundare, prin transformarea malignă a unor adenoame pleomorfe, tumori mucoepidermoide sau cu celule acinoase.

Carcinomul adenoid chistic (cilindromul). Este cea mai frecventă formă de carcinom a glandelor salivare. Îşi are originea în canaliculele şi ducturile intercalare. Creşte de-a lungul trunchiurilor nervoase şi vasculare. Durerea este precoce, este infiltrantă aderând de piele pe care o poate ulcera.

Localizările din parotidă sunt însoţite de paralizie facială datorită infiltrării precoce a tecilor perineurale.

Poate da metastaze pe cale hematogenă în plămâni, oase, piele, creier. Tratamentul este chirurgical, parotidectomia totală fără conservarea nervului facial. Tumoarea fiind radiosensibilă, postoperator se impune iradierea.

Adenocarcinomul. Este localizată mai frecvent la parotidă. Histologic poate fi o formă cu malignitate mai redusă, în care componenta neuro-secretorie este foarte bine reprezentată, şi o formă cu malignitate crescută, predominant muco-epidermoidă. Clinic este caracteristică prezenţa adenopatiei laterocervicale.

Tratamentul este parotidectomia totală cu sacrificarea nervului facial şi evidare ganglionară radicală urmată de radioterapie şi chimioterapie.

Carcinomul epidermoid si carcinomul nediferenţiat. Sunt tumori cu mare potenţial malign, care afectează cu predilecţie persoanele vârstnice.

Tratamentul chirurgical radical al tumorii şi al ganglionilor va fi urmat în mod obligatoriu de iradiere şi citostatice.

6.8. TRAUMATISMELE GLANDELOR SALIVARE

Au ca şi consecinţă leziunii nervoase, leziuni ale canalelor excretoare şi fistule salivare.

În regiunea parotidiană poate fi lezat facialul, iar lingualul şi hipoglosul pot fi lezaţi în regiunea submandibulară. Necesită tratament chirurgical pentru stabilirea continuităţii nervului secţionat.

Lezarea canalului principal al glandei necesită intervenţie reparatoare. Se practică sutura microchirurgicală termino-terminală după introducerea unui cateter fin pe canal.

Sindromul Frey (sindromul auriculotemporal)

Apare secundar unui traumatism, după o intervenţie chirurgicală, mai rar după o parotidită. Este o regenerare aberantă cu anastomozarea fibrelor nervoase parasimpatice postganglionare care inervează glanda cu fibrele simpatice care merg cu nervul auriculotemporal şi inervează pielea.

Pacientul se plânge de o sudoraţie şi roşeaţă a pielii regiunii preauriculare care apare înainte, în timpul mesei şi după masă. Rar poate apare şi durere. Semnele apar la câteva luni după intervenţia chirurgicală.

Posibilităţile terapeutice sunt limitate. Aplicaţii locale de pomadă cu bromură de glicopironină, secţionarea plexului timpanic, interpunerea subdermică de dura-mater.

6.9. BOLI CONGENITALE ALE REGIUNII CERVICALE

l. Limfangioamele cervicale sunt localizate în regiunea antero-laterală de la unghiul mandibulei pe marginea posterioară a muşchiului sterno-cleido-mastoidian. Sunt chisturi multiloculare şi au un conţinut lichid seros, gălbui, verzui, transparent sau purulent. Peretele chistului este format din ţesut conjunctiv cu fibre elastice şi câteva fibre musculare. Aceste tumori sunt veritabile neoplasme de origine limfatică şi apar de la naştere, intâlnindu-se mai des la prematuri. Se dezvoltă încet, putând ajunge la un volum enorm cu prelungiri mediastinale. Singurul tratament eficace este cel chirurgical chistul putându-se extirpa numai după vârsta de un an.

2. Chistele branhiale (chistele dermoide şi mucoide ale gâtului) sunt chiste congenitale uniloculare, bine delimitate şi uşor decelabile. După localizarea lor se împart în:

Chiste suprahioidiene (chiste dermoide ale planşeului bucal)

 - adgeniene

 - adhioidiene

Chiste tirohioidiene, localizate pe linia mediană imediat sub osul hioid, înaintea membranei tiro-hioidiene sub muşchii subhioidieni. Aderă de osul hioid, în timpul deglutiţiei urcă împreună cu acesta. Sunt legate de baza limbii printr-un tractus fibros. Chistul se infectează şi fistulizează. Se extirpă chirurgical împreună cu corpul osului hioid.

Chistele sub-hioidiene laterale, au formă rotundă sau cilindrică şi pot coexista cu o fistulă branhială. Uneori aderă de marile vase, mai ales de jugulara internă. După conţinutul şi structura lor parietală pot fi dermoide şi mucoide.

3. Fistulele branhiale ale gâtului pot fi :

- primitive, întâlnite la nou-născuţi

- secundare - derivă din chisturile dermoide sau mucoide care se deschid la piele. Tratamentul constă în extirparea completă a traiectului fistulos.

6.8. TRAUMATISME ALE REGIUNII CERVICALE

Traumatisme închise:

- contuzii cervicale superficiale având drept cauză mai frecventă strangularea care lasă echimoze pericervicale în regiunea tiro-hioidiană.

- contuzii cervicale profunde ce se însoţesc de leziuni ale hioidului, laringelui, traheei. Se mai constată rupturi musculare cu torticolis. Uneori este afectat plexul cervical superficial şi nervul recurent.

- fracturile osului hioid sunt mai frecvente la bătrâni prin pierderea elasticităţii. Bolnavul simte o durere vie care este insuportabilă în timpul deglutiţiei. Local apare o tumefacţie cu echimoză, tuse, dispnee.

Plăgile regiunii cervicale pot fi superficiale sau profunde. Trebuie explorate chirurgical. Plăgile arterelor gâtului, când interesează vasele mari, sunt mortale. Dacă se lezează colateralele carotidei externe, poate apare un hematom care opreşte pentru un timp hemoragia. Tratamentul este de extremă urgenţă, se descoperă artera care sângerează şi se ligaturează. Plăgile canalului toracic apar mai frecvent în cursul evidărilor ganglionare şi consecinţa este limforagia. Este necesară ligatura.

Plăgile nervilor gâtului se produc tot în timpul intervenţiilor chirurgicale. Plexul cervical ca şi nervul frenic, prin leziune nu produc urmări grave. În contrast cu secţiunea lui, vagul iritat prin pensare sau ligatură accidentală produce tuse violentă, dispnee, rărirea pulsului până la oprirea cordului.

Nervul spinal, dacă este lezat, produce o paralizie a sterno-cleido-mastoidianului şi trapezului cu căderea umărului.

Secţiunea nervului hipoglos duce la hemiparalizia limbii.

           

6.11. INFLAMAŢIILE CERVICALE

Infecţiile superficiale afectează pielea şi anexele ei, fiind determinate mai ales de stafilococi. Clinic se manifesta ca furuncule, carbuncule, chiste sebacee sau dermoide infectate.

Inflamaţiile profunde sunt cele care afectează viscerele şi spatiile viscerale cervicale şi sunt de obicei secundare inflamaţiei sau necrozei limfoganglionilor regionali.

Adenitele acute şi adenoflegmoanele gâtului apar după afecţiuni acute ale faringelui sau afecţiuni buco-dentare.

Celulita cervicală difuza, excepţională azi, apare în urma infecţiilor supra-acute şi cu o stare septică gravă.

Flegmonul difuz al gâtului se localizează pe una din părţile laterale ale gâtului cu extinderea de la maxilar la claviculă şi cu evoluţie lentă.

Adenitele cronice simple nespecifice sunt consecinţa unei leziuni persistente cutanate sau mucoase, din teritoriul limfatic al ganglionilor gâtului.

Infecţia HIV, în cadrul căreia SIDA este forma cea mai gravă, se poate însoţi de un sindrom limfadenopatic.

Mediastinita, infecţie gravă manifestată prin stare generală alterată, febră, durere retrosternală sau interscapulară emfizem subcutanat, congestie venoasă, poate apare prin difuzarea infecţiilor spaţiilor viscerale cervicale în mediastin. Mai frecvent apare după perforarea hipofaringelui sau esofagului.

Tuberculoza ganglionară cervicală este locul de elecţie al tuberculozei ganglionare. Este o tuberculoză ganglionară primitivă a cărei poartă de intrare poate fi orice plagă minusculă dentară sau occipitală. Clinic apare sub două forme:

- Forma cazeoasă în care adenita este poliganglionară. Trece prin stadiul de ramolisment (abces rece ganglionar) şi apoi fistulizează la piele.

- Forma limfomatoasă care apare ca o masă de hipertrofie ganglionară uni sau bilaterală fără alterarea stării generale.

Ganglionii sifilitici ai gâtului, în prezenţa şancrului primar al buzelor, limbii, al amigdalei, apoi adenită sifilitică de faza secundară şi cea din faza terţiară.

Actinomicoza regiunii cervicale este localizarea cea mai frecventă după cea facială. Leziunea apare sub formă de plăci largi indurate, de consistenţă lemnoasă, aderente la planurile profunde. Plăcile se ramolesc, supurează şi fistulizează.

6.12. TUMORILE REGIUNII CERVICALE

6.12.1. TUMORILE BENIGNE

Vasculare: Angioamele cutanate simple sau cavernoase, sunt frecvente în regiunea cervicală. Două treimi sunt cutanate, restul sunt subcutanate sau profunde. Tratamentul lor este extirparea.

Chisturile sanguine rezultă din transformarea unui angiom fiind pline cu sânge venos. Extirparea este dificilă datorită conexiunii cu un trunchi venos mai voluminos.

Anevrismul - pseudotumoră cervicală pulsatilă, realizând auscultatoric un suflu, este situată anterior de muşchiul sterno-cleido-mastoidian. Poate fi vizibil sau palpabil şi în spaţiul parafaringian. Cauza poate fi congenitală, traumatism la naştere sau dobândit după traumatism sau sifilis.

Diagnosticul se stabileşte prin palpare, auscultatoric, angiografic şi ultrasonic. Se tratează prin chirurgie vasculară.

Flebectaziile jugularei interne - tumefacţie cervicală care apare la efort, plâns şi manevra Valsalva, moale, depresibilă.

Tumorile neurogene

Neurinoamele cuprind schwanoamele dezvoltate din teaca lui Schwan, neurofibroamele sau maladia Recklinghausen (pete "cafe-au-lait") şi nevroamele după reparaţia nervoasă excesivă.

Paraganglioamele şi neuroplaziile ţesutului vaso-regulator sunt numite şi chemodectoame. Conţin, pe lângă elementul nervos, şi insule de celule care amintesc dispoziţia unei glande cu secreţie internă.

Paraganglionii sunt:

- cromafini ( în medulara glandei suprarenale)

- necromafini (localizaţi cervical).

Aceştia pot fi sediul de plecare a unor tumori (paraganglionare): corpusculul carotidian, paraganglionul vagal. Beneficiază de tratament chirurgical.

6.12.2. TUMORILE MALIGNE ALE GANGLIONILOR CERVICALI

Sunt reprezentate de adenopatiile metastatice neoplazice, limfoamele maligne şi boala Hodgkin.

În limfoamele maligne printre primele semne sunt adenopatiile şi modificările mucoasei tractului aero-digestiv. Biopsia ganglionilor ori a mucoasei suspecte este esenţială pentru precizarea precoce a diagnosticului şi stabilirea corectă a tratamentului.

Boala Hodgkin

Simptomele generale constau în oboseală, prurit generalizat, scădere în greutate, transpiraţii nocturne, febră. Iniţial boala este localizată, dar tinde să se generalizeze. Ganglionii limfatici cervicali sunt afectaţi la 70 % din cazuri. Aceştia sunt fermi, mobili, nedureroşi şi tind să se reunească în grup. Durerea apare şi se accentuează după ingestia de alcool. Histologic se văd celulele Reed-Sternberg în ganglionii biopsiaţi. Tratamentul este radioterapic şi chimioterapic.

Limfoamele non-Hodgkin

Sunt tumori maligne limforeticulare care se deosebesc clinic şi morfologic de boala Hodgkin.

Leucemia limfatică cronică aparţine acestui grup. Simptomele clinice includ adenopatia cervicală la peste 80 % din cazuri.

Aceste limfoame rezultă din limfocitele B. Pot avea etiologie virală. Diagnosticul se pune prin examen histologic al ganglionilor afectaţi. Tratamentul este radio- şi chimioterapic.

Adenopatiile metastatice

Multe carcinoame ale capului şi gâtului metastazează mai devreme sau mai târziu în ganglionii limfatici cervicali, care formează o barieră împotriva extensiei mai departe a bolii. Din acest motiv o adenopatie cervicală suspectă va fi investigată pentru localizarea leziunii primare. Adenopatiile metastatice sunt dure, nedureroase, mobile, fără periadenită. Uneori pot avea forma unei mase chistice, fluctuente.

În timpul examenului clinic al regiunii cervicale vom preciza sediul exact al adenopatiei, mobilitatea şi mărimea sa în centimetri. Aceste criterii clinice permit clasificarea adenopatiei.

Metode de tratament ale adenopatiei metastatice:

1. Evidarea ganglionară constă în exereza formaţiunilor limfoganglionare cervicale. Poate fi:

- evidare de necesitate, se efectuează în prezenţa adenopatiei clinice palpabile şi suspecte.

- evidare de principiu, se efectuează când regiunea cervicală nu prezintă adenopatie dar leziunea de tratat este limfofilă.

2. Radioterapia se utilizează cobaltoterapiea. Metastazele ganglionare ale carcinoamelor epidermoide ale laringelui şi hipofaringelui sunt puţin radiosensibile. Adenopatiile după epitelioamele glandulare şi melanoame sunt radiorezistente.

Metastazele ganglionare care provin din carcinoamele epidermoide ale inelului limfatic Waldayer sunt radiosensibile.

3. Chimioterapia se poate utiliza în asociere cu tratamentul chirurgical şi cu radioterapia.