ANODONȚIA
Definiție: absența
unor dinți (până la numărul total) ca rezultat al neformării mugurilor dentari
sau distrucției lor în stadiile incipiente de dezvoltare.
Pentru a defini minusul numeric
în formula dentară literatura de specialitate utilizează o multitudine de
termeni:
- absența congenitală de dinți
- agenezie
- anodonție
- aplazie dentară
- atelectodonție
- diminuarea numărului dentar
- dinți subnumerari
- hipodonție
- lipsa ereditară a dinților
- oligodonție
- reducerea numerică a dinților
Hipodonție
= absența unui număr redus de dinți (minim 4 dinți – 1968, Gysel).
Oligodonție
= absența unui număr mare de dinți de pe arcade (peste 8 dinți – 1968, Gysel).
Anodonția
= lipsa congenitală a dinților de pe arcadele dentare.
Când lipsesc toți dinții de pe
un maxilar anodonția este totală, iar când lipsește un număr
limitat de dinți anodonția este parțială, care la rândul ei poate
fi redusă (lipsesc 1-2 dinți de pe o hemiarcadă) sau întinsă.
În perioada 1990-1996, prof.
univ. dr. Ecaterina Ionescu a realizat un studiu statistic pe un lot de
pacienți cu anomalii dento-maxilare.
Concluziile studiului:
- frecvența anodonțiilor în raport cu alte anomalii = 3,53%
- anodonția apare mai frecvent în dentiția permanentă
(16/1)
- este mai frecventă la fete – 2/1
- dintele cel mai frecvent absent: I.L. sup.; M.3
inf.; M.3 sup.; PM.2 inf.; I.L. inf.; I.C. inf;
PM.2 sup.; M.2 inf.; PM.1 sup.; molarii sup.; I.C.
sup.
- afectează ambele maxilare, dar mai frecvent maxilarul
superior
- este mai frecventă la populația europeană, la albi
comparativ cu negrii (Dalhberg)
În urma observațiilor clinice
s-a constatat:
- 1. dentiția permanentă poate evolua normal,
chiar dacă dentiția temporară a fost afectată de reducerea numerică
- 2. în dentiția permanentă se poate repeta
situația de reducere numerică existentă în dentiția temporară
- 3. în dentiția permanentă pot să apară elemente
dentare în plus, chiar dacă acestea au fost în minus în dentiția temporară
Criterii de clasificare a anodonţiilor:
numărul dinţilor absenţi
dentiţia interesată
etiologie
aspectul clinic
morfo-clinic
topografie
clinico-topografic
Criteriul
clinico-topografic a fost introdus în 1994 de Viorica
Milicescu, Ana-Maria Tătăreanu. Este o clasificare amplă, pe cinci
grupe, relativ dificilă, dar care încearcă să cuprindă toate entităţile acestei
anomalii de deficit dentar.
a. Anodonţie de incisivi laterali superiori
bilaterală
unilaterală
b.
Anodonţie de premolari doi superiori
simetrică
unilaterală
c.
Anodonţie de incisivi centrali inferiori
simetrică
- cu sau fără micşorarea spaţiului
asimetrică
- cu sau fără omolog
d.
Anodonţie de premolari doi inferiori
simetrică
asimetrică
e.
Anodonţii atipice (haotice)
reduse - 1 -2
dinţi absenţi din grupe diferite, pe maxilare diferite
multiple (întinse) - mai
mult de doi dinţi absenţi
ANODONŢIA
DE INCISIV LATERAL SUPERIOR
Poate fi:
a) simetrică
(bilaterală)
-cu persistenţa dintelui temporar
-fără prezenţa corespondentului
temporar
b) asimetrică
-cu incisivul contralateral omolog
normal sau de cele mai multe ori cu omolog nanic
-cu sau fără persistenţa
predecesorului temporar
-cu sau fără spaţiu păstrat
Tulburările fizionomice sunt
cele care impun prezentarea pacientului la specialist.
Tulburările consecutive - uneori de o
gravitate remarcabilă, o însoţesc destul de frecvent:
- o dezvoltare insuficientă a arcadei
alveolare superioare
- cu rapoarte de ocluzie inversă
frontală
- modificări faciale caracteristice:
inversarea treptei labiale şi proeminenţa mentonului
ANODONŢIA
DE INCISIV CENTRAL INFERIOR
Poate fi:
a) simetrică
b) asimetrică
Ambele forme cu sau fără omolog în seria
temporară şi de asemenea cu sau fără micşorare de spaţiu
În anodonţia
ambilor incisivi centrali inferiori,rezultă o breşă mare, care antrenează tulburări
funcţionale complexe:
fizionomice
- generate atât de breşa în sine, cât şi de stagnarea limbii în repaus cu
modificarea conturului labial
fonetice
- pronunţia deficitară a fonemelor dentale şi siflante, cu proiectare de
picături de salivă în timpul vorbirii
ocluzale
- care rezultă din edentaţia în sine, cât şi din migrările secundare
suferinţă parodontală -
care poate apare precoce, dar frecvent este răspuns tardiv la trauma ocluzală
ANODONŢIA
DE PREMOLAR II
Este destul de frecventă.
Depistarea precoce este un
deziderat ce poate scăpa unui examen clinic superficial.
Poate fi de :
a) simetrică
- cu persistenţa molarului temporar în poziţie
normală
- cu reincluzia molarului temporar, care poate antrena ca semn
clinic suplimentar mezio-înclinarea
molarului de 6 ani şi disto-înclinarea premolarului I
b) asimetrică
- cu persistenţa corespondentului
temporar
- cu înclinarea dinţilor vecini către
breşă
În anodonţiile de premolar II,
molarul II temporar poate persista în funcţiune, până la vârste înaintate (45-50
ani).
Longevitatea mai mare a
acestora este explicată de HARNISCH (1950) prin faptul că rămânând la
nivelul planului de ocluzie suportă influenţa favorabilă a stimulului
masticator.
După BRABANT
“longevitatea” acestora s-ar datora anchilozei osteoradiculare care se
formează.
Manifestările
clinico-funcţionale determinate de aceste anodonţii
nu sunt prea evidente.
În absenţa premolarului II este
posibil, ca prin denivelarea planului de ocluzie (ca urmare a deplasărilor
verticale şi orizontale a antagoniştilor şi vecinilor) relaţia de ocluzie să
devină traumatogenă, să apară obstacole în dinamica mandibulară cu consecinţe
nefavorabile asupra parodonţiului şi articulaţiei temporo-mandibulare.
ANODONȚIA
ÎNTINSĂ
Interesează frecvent ambele
arcade, cu o topografie de obicei simetrică cu un tablou clinic foarte
asemănător, diferenţele fiind date de prezenţa dinţilor, în număr mai mare sau
mai mic.
Cu cât numărul dinţilor absenţi
este mai mare prezintă mai multe elemente comune cu anodonţia subtotală şi
totală.
Manifestările
clinico-funcţionale :
- cu cât
lipsesc mai mulţi dinţi, cu atât creşterea şi dezvoltarea facială este mai
atinsă, dinţii fiind centre osteogenetice secundare
- absenţa lor influenţează creşterea şi
dezvoltarea maxilarelor, dar şi, chiar dacă mai există posibilitatea
mineralizării lor până la 14- 15 ani, determinând o arcadă scurtată, obligă la
o deosebită supraveghere a integrităţii molarilor de 6 ani şi, de asemenea, la
blocarea egresiunii sau extruziei molarilor de 12 ani de pe maxilarul
antagonist până la o vârstă la care va fi posibilă rezolvarea terapeutică prin
implant sau protetic
ANODONȚIILE
SUBTOTALE ȘI TOTALE
Declanşează probleme similare
edentaţiilor de amploare la care se adaugă particularităţi agravante
determinate de:
- existenţa unui organism în
perioada de creştere
- existenţa unui câmp protetic
foarte defavorabil privind menţinerea
protezelor şi transmiterea
forţelor
Tabloul clinic este
complex cu semiologie uneori caracteristică, chiar patognomonică, atât
extraoral cât şi intraoral.
Modificările faciale sunt
caracteristice determinând aspectul facial „de bătrân” prin: etajul
inferior micşorat, datorită unui suport dentar redus, profil concav cu
deplasarea punctului Gnation anterior de planul Simon, şanţul labio-mentonier
accentuat, buza inferioară este răsfrântă.
La palparea atentă a
contururilor osoase se constată o hipodezvoltare osoasă.
Crestele sunt foarte reduse
vestibulo-oral, chiar ascuţite, în special la arcada inferioară, unde sunt
limitate la o zona fibroasă îngustă.
În anodonţiile subtotale,
dinţii existenţi sunt de regulă simetrici, uneori reduşi de volum și atipici ca
formă.
Tulburările funcţionale,
foarte severe, sunt în special cele masticatorii şi fizionomice, dar nu
sunt de neglijat nici cele fonatorii sau psiho-sociale.
Dezvoltarea generală este
întârziată şi perturbată datorită atât afecţiunilor de sistem cât şi deficienţelor
funcţionale.
Toate formele clinice de
anodonţie, dar, mai frecvent, tabloul clinic al acestor forme clinice este
foarte asemănător, diferenţele sunt date de prezenţa dinţilor, în număr mai
mare sau mai mic.
Cel mai frecvent, anodonţia
subtotală şi totală sunt semne însoţitoare, cu caracter patognomonic, în
cadrul unor boli cu interesare organică complexă, ecto-mezodermală:
- sindromul Langdon -Down
(trisomia 21)
- sindromul Franceschini -
Wolf
- displazia ectodermală ereditară
-
sindromul Turner
- displazia dento-facială
(displazie ecto-mezodermală)
Diagnosticul de anodonție,
în urma examenului clinic și în funcție de vârstă, se bazează pe:
- absența dinților permanenți la o vârstă la
care ar fi trebuit să erupă
- persistența dinților temporari mult peste
termenul de permutare dentară
- tulburări în procesul de erupție al dinților
permanenți existenți
- dismorfoze ale dinților permanenți existenți
(modificări de volum și formă sub aspectul dinților conici, nanici)
ETIOPATOGENIA ANODONŢIEI
CONCEPTE ETIOPATOGENICE FILOGENETICE
Teoria
proterogenetică
Conform acestei teorii, în
procesul de modificare filogenetică a formulei dentare sunt interesaţi ultimii
dinţi din fiecare şir, respectiv incisivul lateral, al doilea premolar, molarul
de minte; excepţia acestei reguli este prezentă pe grupul incisiv inferior,
unde mai frecvent lipseşte incisivul central.
CONCEPTE ETIOPATOGENICE ONTOGENETICE
Absenţa dentară apare ca un
simptom ori de câte ori cauze cu acţiune electivă pe formaţiunile ectodermale
acţionează asupra embrionului în perioada de proliferare a mugurilor dentari
din lama dentară, cazuri în care lipsa dinţilor este multiplă, neselectiv
distribuită.
Factori generali:
boli constituționale,boli infecto-contagioase,deficiențe nutriționale în timpul
sarcinii, traumatisme intrauterine, embriopatii.
Factori locali: distrucție traumatică a
germenilor formați, îndepărtarea intempestivă iatrogenă a mugurilor dentari
permanenţi, osteomielita acută şi subacută a maxilarelor în timpul formării
dinţilor, necroza întinsă a maxilarelor, tumori ale maxilarelor, procesele
supurative periapicale ale dinţilor temporari.
EREDITATEA
ŞI ANODONŢIA
Numărul dinţilor, forma,
dimensiunile, detaliile morfologice sunt determinate genetic.
În etapa de proliferare a
celulelor epiteliale şi de declanşare a diferenţierii celulelor mezenchimale, a
formării mugurilor dentari, inducţia, este factorul principal.
Unele tulburări ale celulelor inductoare s-au
dovedit că pot fi transmise ereditar.
Ereditatea îşi spune cuvântul şi-n etapele
următoare, până la formarea totală a organului dentar, deţinând prioritate dar
nu şi exclusivitate.
Bazaţi pe faptul că anodonţia a
fost constatată la mai mulţi membri ai aceleiaşi familii şi chiar la mai multe
generaţii, majoritatea autorilor atribuie un rol important, uneori chiar
exclusiv, eredităţii în apariţia acestei anomalii.
GLANDELE
ENDOCRINE
Stadiul cercetărilor actuale
demonstrează că dezvoltarea dentară este puternic influenţată de activitatea
glandei endocrine, dar numai în etapa erupţiei dentare cert, şi probabil în
morfodiferenţiere, aceasta bazat pe faptul că începutul dezvoltării glandei
endocrine coincide, în mare, cu diferenţierea celulară de la nivelul organului
dentar.
MALFORMAŢIILE
CONGENITALE
În general, despicăturile
anterioare sunt însoţite şi de modificări ale arcului dentar, calitative şi
cantitative, exprimate în primul rând prin soluţii de continuitate de cele mai
multe ori cu variaţii ale numărului de dinţi, lipsa dentară fiind relativ
prezentă.
CONDUITA
TERAPEUTICĂ ŞI CRITERII DE TRATAMENT ÎN ANODONŢIE
Complexitatea tulburărilor
generate de anodonţie şi în mod special de anodonţiile întinse, impune rezolvarea
terapeutică de urgenţă în condiţii cât mai biologice şi fiziologice,
adecvate specificului de vârstă.
Această anomalie pune probleme
în tratament (mai ales când interesează mai mulţi dinţi) datorită faptului că
este vorba de un organism în creştere, cu un aparat dento-maxilar supus celor
mai variate influenţe, foarte receptiv la acestea.
Depistarea precoce este
indispensabilă pentru interceptarea complicaţiilor şi tulburărilor a căror
cauză pot fi.
Decizia terapeutică este şi în
funcţie de:
- momentul depistării anomaliei
- contextul general buco-dentar
- starea dinţilor temporari
- localizarea anomaliei
- potenţialul biologic al pacientului
- vârsta pacientului
Păstrarea dinţilor temporari este
posibilă atunci când rizaliza rădăcinilor este absentă şi dintele nu prezintă
leziuni carioase întinse.
Beneficiază de această
atitudine terapeutică molarul II temporar în cazul anodonţiei premolarului II
(mai ales la mandibulă), deoarece s-a constatat că acest dinte se poate menţine
pe arcadă în absenţa succesionalului sau până la vârste înaintate (40-50 de
ani) şi pentru că rezolvarea protetică a unei edentaţii unidentare laterale se
face fără dificultate.
Dinţii frontali temporari nu
beneficiază de terapie conservatoare deoarece, deşi persistă peste termenul lor
de eliminare (18-20 ani), au totuşi o durată scurtă, chiar în condiţiile
depulpării.
Conduita terapeutică în
anodonţiile dinţilor anteriori cu persistenţa dinţilor temporari, trebuie să vizeze
extracţia cât mai timpurie a dintelui temporar pentru a permite închiderea
breşei prin migrarea dirijată mezială a celorlalţi dinţi.
De cele mai multe ori starea
dinţilor impune extracţia dinţilor temporari.
În aceasta situaţie, problema
care se pune este atitudinea faţă de breşa ce apare în urma extracţiei dintelui
temporar.
Astfel, exista două variante posibile:
- reducerea spaţiilor prin dirijarea
ortodontică a dinţilor permanenţi
- menţinerea spaţiilor şi rezolvarea
acestora ulterior prin mijloace protetice sau chirurgicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul a fost trimis cu succes!